Jurnal de sănătate – Ziua 2 din fastingul prelungit

✨ O călătorie între limitele corpului și înțelepciunea alegerii

Am trecut cu bine de pragul celor 24 de ore de fasting, simțindu-mă încă puternică și motivată. Însă, spre seară, corpul meu a început să transmită semnale discrete, dar importante: o senzație de frig care nu mă lăsa, mâinile și picioarele îmi erau reci, iar peste noapte somnul mi-a fost fragmentat. M-am trezit de câteva ori, cu senzația de înfrigurare, dar am continuat să am încredere în proces.

Dimineața m-a găsit puțin slăbită. Am încercat să beau apă, apoi cafea, dar corpul meu părea că nu primește nimic cu deschidere. A apărut amețeala, o formă de slăbiciune intensă, o stare greu de pus în cuvinte. Am făcut câteva exerciții de respirație profundă și mi-am dat un moment de liniște. Mi-am revenit parțial.

În ciuda acestei stări, am plecat într-o scurtă călătorie spre casa părintească, un drum de o oră cu mașina. Acolo mă așteptau multe lucruri frumoase: familia, biserica, întâlniri… și, totodată, solicitări pentru un corp aflat într-o provocare majoră. Am trăit o stare oscilantă între bine și slăbiciune – valuri de energie urmate de episoade de oboseală și greață.

Pe tot parcursul zilei, nu am simțit foame – corpul meu nu cerea hrană, dar era evident că își pierduse rezerva de putere. Simțeam sete constant, ușoare dureri musculare și o lipsă de stabilitate în mers. Am oscilat între „mai rezist puțin” și „nu vreau să-mi forțez corpul”.

După 48 de ore, am ales să mă opresc. Am făcut această alegere cu respect și grijă față de corpul meu, nu cu regret.
Am reluat alimentația cu o cană de supă de oase – caldă, hrănitoare, blândă. După o oră, câteva legume fierte. Atât. Nicio grabă. Nicio presiune.

✨ Ce am învățat:
Fastingul prelungit nu este doar o provocare fizică. Este o oglindă a răbdării, a ascultării de sine și a respectului pentru propriile limite. Este un dialog permanent între minte, emoții și corp.

🌿 E important să înțelegem că fiecare corp are o poveste diferită, iar femeile, în special, trebuie să țină cont de ciclurile hormonale, de momentul vieții în care se află, de temperatura de afară și de contextul emoțional.

Aș fi putut merge mai departe? Poate. Dar nu la orice preț. Pentru mine, sănătatea înseamnă echilibru, nu extrem.
Și pentru că am învățat să mă ascult cu adevărat, am ales să mă opresc. Iar aceasta este, pentru mine, o reușită.

🔜 În articolul următor, voi vorbi despre ultima zi a programului meu de 90 de zile – despre concluzii, transformări și ceea ce a însemnat această călătorie, fizic și emoțional.

💜
Mihaela Buzea
Psiholog clinician & Specialist în psihologia sănătății