Terapia trebuie să țină seama de contextul social mai larg în care are loc boala. Se va concentra pe îmbunătățirea suportului social, pe controlul simptomelor și pe măsurile de confort pentru pacient.
Se știe deja că la nivel mondial cancerul reprezintă una dintre principalele cauze de deces. 1 din 4 cazuri de deces au drept cauză o boală incurabilă, iar cele care produc cele mai multe decese sunt cancerul de plămâni, de stomac, de ficat, de colon și cancerul de sân. Tocmai de aceea, primirea unui diagnostic de cancer produce un stres psihologic semnificativ, nu doar celui bolnav, ci întregii sale familii și chiar cercului social apropiat.
Pacientul diagnosticat cu această boală se află în fața unui tratament de lungă durată care produce un impact profund asupra multora dintre aspectele vieții sale de zi cu zi. Pe lângă modificările fizice, pacienții cu cancer trec printr-o varietate de probleme emoționale care îi pot afecta pe toate planurile. Imediat după diagnostic apar și stările de incertitudine, disperare, anxietate, depresie.
S-a constatat că boala este o experiență subiectivă. Impactul unei evoluții progresiv debilitante poate fi minim pentru unii, în timp ce o evoluție stabilă poate avea un impact negativ asupra altora. Apoi, nivelul de stress poate varia în timp. Starea de boală aduce o mare încărcătură negativă, care inevitabil ne influențează emoțiile.
De asemenea, factori culturali precum etnia, genul, vârsta, religia sau credințele spirituale pot influența semnificativ percepția pacientului asupra bolii. Credințele religioase și spiritualitatea devin factori importanți care contribuie la adaptarea bolnavului la condițiile variabile determinate de boala cronică.
Orice terapeut care lucrează cu persoane cu o boală cronică trebuie să integreze toate informațiile despre pacienți, cele specifice bolii, apoi să planifice și să implementeze o intervenție personalizată.
Terapia cu bolnavii de cancer în faza terminală nu e deloc ușoară.
Intervențiile psihologice ar trebui să țină seama de contextul social mai larg în care are loc boala, concentrându-se pe un suport social îmbunătățit, controlul simptomelor și măsurile de confort pentru pacient, precum și furnizarea de asistență psihologică, socială și spirituală extrem de importante pentru îngrijirea unei persoane aflate pe moarte.
Comunicarea cu pacientul și cu familia acestuia ar trebui să aibă loc în mod regulat pentru a putea adresa întrebări sau nelămuriri cu privire la orice aspect de îngrijire și nevoi ale pacientului. În special, familia trebuie să fie avertizată în cazul în care pacientul este posibil să moară în următoarea perioadă, pentru a se pregăti pentru acest lucru.
Bolnavii care se apropie de moarte suferă în ultimele luni de viață cele mai semnificative transformări: boala se agravează progresiv, starea lor de funcționalitate scade, simt tot mai multă durere și confuzie pe măsură ce se apropie de moarte. Durerea severă este comună, peste 25% din pacienții aflați în faza terminală trec prin dureri mari și până la 40% dintre pacienți trec prin dureri severe în ultimele zile înainte să moară. Cu toate acestea, pacienții muribunzi sunt doar modest deprimați și anxioși în timpul ultimelor lor zile de viață. Pe măsură ce simt că se apropie moartea, oamenii se îndreaptă spre o stare de acceptare a sițuației.
Pacienții simt mai multă anxietate după aflarea diagnosticului de cancer, iar anxietatea se amplifică pe parcursul bolii și mai ales datorită posibilelor recidive. Înainte de moarte bolnavii trec prin stări legate de managementul durerii și un declin cognitiv semnificativ. Ei preferă tot mai mult confort legat de îngrijire pentru că mulți ajung să moară în dureri severe.
Astfel studiile spun că datorită acestor descoperiri, există oportunități importante pentru îmbunătățirea calității îngrijirii la sfârșitul vieții acestor pacienți.
Un plan de intervenție pentru bolnavul de cancer trebuie să includă:
1. Intervenția cognitiv-comportamentală. Aceasta dă posibilitatea pacientului să recâștige sau să-și mențină sentimentul de control, să gestioneze incertitudinea omniprezentă, să adreseze probleme evitate și să-și asigure un mediu de susținere.
2. Concentrarea atenției asupra persoanei, nu asupra bolii. În primul rând, trebuie să privim dincolo de efectele mutilante şi debilitante ale bolii. Recomandarea este să ascultăm bolnavul cu atenţie și să îl încurajăm să povestească despre viaţa sa, depănând amintiri. Daca ne concentrăm asupra persoanei și nu asupra bolii îi va fi mai ușor pacientului să parcurgă acea perioadă deoarece îi dăm sentimentul că își poate păstra demnitatea. Este bine să-l lăsăm pe cel bolnav să vorbească fără întreruperi, fără să-l judecăm ori să-i minimalizăm temerile. Este cea mai bună modalitate de a afla ce simte cu adevărat şi care sunt dorinţele, temerile şi aşteptările sale.
Persoana bolnavă simte nevoia să-şi exprime sentimentele, să comunice deschis, sincer. Totuşi, de multe ori pacientul îşi dă seama că cei dragi sunt deja îngrijoraţi şi atunci evită să vorbească despre problemele lui. Şi prietenii sau membrii familiei, motivaţi de cele mai bune intenţii, s-ar putea să evite să discute chestiuni care îl privesc pe bolnav, chiar ascunzând informaţii importante cu privire la starea lui de sănătate. Noi trebuie să-l ajutam să-și accepte boala și să vorbească deschis despre ea. Prin urmare, dacă aceasta este dorinţa sa, bolnavul trebuie să fie lăsat să vorbească deschis despre starea lui şi despre iminenţa morţii.
3. Înțelegerea necesităților sale fundamentale. Cum e necesitatea de a decide personal ce este bine pentru el. În unele cazuri, membrii familiei, în încercarea de a-l menaja pe bolnav, îi ascund adevărul cu privire la starea lui de sănătate, chiar excluzându-l când trebuie să se ia unele decizii cu privire la tratamentul medical. Alteori există persoane care vizitează bolnavul, stau lângă patul lui şi vorbesc despre el ca şi cum n-ar fi de faţă. În ambele situaţii, bolnavul este privat de demnitate.
4. Oferirea de speranţă este o necesitate fundamentală. În ţările în care este disponibilă o asistenţă medicală de calitate, speranţa înseamnă adesea găsirea unui tratament eficient. Incercăm să discutăm cu pacientul toate alternativele de tratament, sau să-i respectăm dorința de a consulta alt medic pentru a cere o altă părere, dar îl învățăm că trebuie să aibă așteptări realiste în ceea ce privește boala.
5. Atunci când nu există nicio șansă pentru a găsi un tratament eficient, trebuie să se discute deschis cu bolnavul despre moarte. Este foarte important să nu i se ascundă bolnavului că va muri în curând. Lucrul acesta îi permite să rezolve anumite chestiuni înainte de a se stinge din viaţă, îl ajută să fie pregătit. Astfel, va avea sentimentul că a dus la bun sfârşit tot ce trebuia să facă, ceea ce îl va elibera de gândul că ar putea fi o povară pentru alţii.
Desigur, este normal să ne fie greu să vorbim despre aceste lucruri. Însă o astfel de discuţie deschisă ne va da posibilitatea să-l ajutăm și să-l pregătim pentru ultimul drum. Poate că cei din familie doresc să rezolve anumite neînţelegeri, să-şi exprime regretul sau să-şi ceară iertare. Vorbind despre toate acestea, legătura cu cel drag va fi mai strânsă ca niciodată.
6. Mângâierea prin rugăciune Pentru unii oameni cu cât se apropie mai mult de sfârşitul vieţii, cu atât preţuiesc mai mult rugăciunile. Astfel de pacienți trebuie încurajați și trebuie ajutati să facă acest lucru ori de câte ori pot și simt că îi ajută, îi liniștesc și le alină durerea.
Toate acestea au ca scop reducerea anxietății și găsirea unei modalități mai bune de a face față momentului ce va urma pentru pacientul muribund.